Când am văzut prima dată un rege scriind cu pensula pe hârtie de dud, mi-am amintit de cancelariile noastre vechi. Diferența e că în coreeană, actul scrisului e un ritual meditativ. În românesc, era o corvoadă birocratică. Ca blogger, am avut o revelație: Istoria nu este faptică, ci emoțională.
De: Atanase Popescu Publicat în: CineEfir (Blog Personal) Introducere: De la Carpați la Hanul Pansori Salutare, dragă cititorule. Eu sunt Atanase, un tip din Iași care, până acum cinci ani, credea că „serial istoric” înseamnă exclusiv ecranizări după Sadoveanu sau, cu indulgență, producțiile BBC cu corsete și dueluri. Apoi, într-o noapte ploioasă, din pură întâmplare, am dat click pe un videoclip intitulat „Queen for Seven Days”. Nu știam atunci că acea alegorie a durerii regale mă va transforma într-un obsedat al genului sageuk (사극). blogul lui atanase seriale coreene istorice
Seriale ca Mr. Sunshine (care se petrece la începutul secolului XX, sub ocupație japoneză) mi-au arătat cum un popor își procesează trauma națională prin ficțiune. Noi, românii, avem comunismul. Ei, coreenii, au ocupația și împărțirea națiunii. Când am văzut prima dată un rege scriind
Acest articol este rezultatul a sute de ore de vizionare, zece cești de ceai verde rece și o colecție impresionantă de lacrimi. Vorbim despre seriale coreene istorice – de ce ne captivează pe noi, europenii din Est, și cum reconstruiesc ei o lume pe care nici măcar istoria oficială n-a păstrat-o intactă. Pentru un occidental neatent, un sageuk este doar „chestia aia cu săbii și pălării largi”. Dar pentru blogul meu, ele sunt mult mai mult: o fereastră către o psihologie colectivă. Ca blogger, am avut o revelație: Istoria nu
nu sunt doar divertisment. Sunt oglinda unui popor care, asemenea nouă, a fost călcat în picioare de imperii, dar care și-a păstrat umorul, mâncarea picantă și capacitatea de a iubi cu disperare.